Dex pluto

PLUTO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „bogat”, „bogăție”. [< fr. plouto-, it. pluto-, cf. gr. ploutos].

PLUTO- elem. „bogăție”. (< fr. plouto-, cf. gr. ploutos)

PLÚTĂ², plute, s. f. 1. Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului, dând coroanei o formă de piramidă lungă și îngustă; plutaș² (Populus pyramidalis). 2. Material gros, neted, poros, impermeabil, elastic și mai ușor decât apa, obținut din stratul exterior al scoarței unor specii de stejar și folosit pentru fabricarea dopurilor, a colacilor de salvare, ca material izolant, în construcția avioanelor etc., suber. ♦ (Rar) Dop fabricat din plută². ♦ Bucată de lemn sau de alt material ușor care se leagă de sfoara undiței pentru a o face să plutească la suprafața apei. ♦ Bucățică de lemn ușor în care se înfige fitilul candelei. – Din scr. plut.

PLÚTĂ¹, plute, s. f. Ambarcație ușoară, plutitoare, uneori prevăzută cu flotoare, construită din trunchiuri de copac prinse împreună și destinată transportului trunchiurilor pe ape curgătoare. ◊ Expr. A face pluta = a înota plutind orizontal (pe spate). (Rar) A cădea de-a pluta = a cădea întins la pământ. ♦ Platformă de lemn plutitoare, folosită pentru salvare pe apă. ◊ Plută-far = plută mare, cu o baliză din panouri și o instalație de semnale de ceață, servind pentru orientare. – Din. bg. pluta.

PLÚTĂ¹ ~e f. 1) Platformă plutitoare, formată din trunchiuri de copaci prinși împreună și transportați pe o apă curgătoare. 2) Ambarcație simplă, făcută din bușteni sau din scânduri unite între ele. /<bulg. pluta

PLÚTĂ² ~e f. 1) Varietate de plop, având ramuri drepte, aproape verticale, ce pornesc de la baza tulpinii, formând o coroană îngustă, piramidală. 2) Material poros și impermeabil, ușor și elastic, extras din scoarța unor specii de stejar, având diferite întrebuințări (la fabricarea dopurilor, ca material izolant etc.). 3) Piesă mică, confecționată dintr-un material ușor (pană, lemn etc.), care se leagă de sfoara unei undițe, pentru a o menține la suprafața apei. /<sb. plut

PLÚTĂ s. (prin Mold. și Olt.) pod, (înv.) plutitoare, (franțuzism înv.) radou. (~ purtată de ape.)

PLÚTĂ s. 1. v. plop. 2. v. suber. (Dopuri făcute din ~.) 3. punte. (~ la fitilul unei candele.)

PLÚTĂ s. v. nufăr, plop.

plútă (ambarcație, copac, obiect de plută) s. f., pl. plúte

plútă (material) s. f.

plútă-fár s. f., pl. plúte-fár

PLUTON (PLUTO) 1. (În mitologia greacă) Patron al comorilor subterane, apoi, prin identificare cu Hades, zeu dominând peste Infern și peste bogățiile subpământene. Este fiul cuplului Cronos-Rhea, deci frate cu Zeus. 2. Cea de-a noua planetă a sistemului solar descoperită de Clyde William Tombaugh la 18 febr. 1930, pe baza calculelor lui Percival Lowell. Este situată la o distanță medie de 5,91 x 10⁹ km de Soare. Are un diametru de c. 2.380 km, masa de 1,3 x 10²² kg (c. 0,002 din masa Pământului) și densitatea de 1,8 g/cm³. Perioada de revoluție (anul plutonian) este de 248,6 ani, iar perioada de rotație – retrogradă – (ziua plutoniană), de 6,39 zile. Orbita planetei P. este pronunțat eliptică (excentricitatea de 0,249) și înclinată cu 17º9’ față de planul elipticii. P. are un satelit, Charon, descoperit în 1978 de J.W. Christy, al cărui diametru este de c. 1.190 km, situat la o distanță de c. 20 de ori mai mică decât distanța Pământ-Lună, cu care P. formează un sistem binar, cu o mișcare sincronă și care intersectează orbita planetei Neptun. (În anumite perioade, de ex. între anii 1979 și 1999, P. s-a aflat în interiorul orbitei planetei Neptun.) Se presupune că este formată din gheață și roci și are o temperatură de c. 70 K (-203ºC).

Dis(Pater), denumire purtată în mitologia romană de o zeitate subpămînteană, identificată mai tîrziu cu Pluto.

Hades (sau Pluto), zeul împărăției subpămîntene, fiul lui Cronus și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Cînd s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon – Marea, iar lui Hades – Lumea subpămînteană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cîrmuia alături de soția sa, Persephone (în legătură cu răpirea Persephonei v. și Demeter). El nu îngăduia nimănui, o dată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Cînd Heracles a trecut hotarele Infernului s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele lui Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotundu-l aducător de nenorociri. De cele mai adeseori el era invocat sub numele de Pluto („Zeul cel bogat”), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pămîntului.