Dex pocăit

POCĂÍT, -Ă, pocăiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se căiește. 2. S. m. și f. Adept al unei secte creștine apărute în Ungaria în jurul anului 1825, care consideră pocăința mai presus de orice virtute; p. gener. adept al unor secte religioase creștine, sectant. – V. pocăi.

POCĂÍT adj., s. 1. adj. (fam.) spăsit. (O atitudine ~.) 2. s. (BIS.) sectant.

pocăít adj. m., s. m., pl. pocăíți; f. sg. pocăítă, pl. pocăíte

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În concepțiile religioase) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din sl. pokajati sen.

A SE POCĂÍ mă ~iésc intranz. 1) rel. A-și recunoaște păcatele făcute, cerând iertare de la providență. 2) A avea remușcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. /<sl. pokajati sen

POCĂÍT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Adept al unei secte religioase creștine, care consideră pocăința ca fiind perfecționarea morală supremă. /v. a se pocăi

POCĂÍ vb. 1. v. căi. 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.

pocăí, pócăi, vb. IV (înv.) a ciocăni.

pocăí (pocăiésc, pocăít), vb. refl. – 1. A se căi, a face penitență. – 2. (Vb. activ) A duce la căință. Sl. pokajati (Miklosich, Slaw. Elem., 37). – Der. pocăință (var. înv. poca(i)anie, pocanie), s. f. (regret, căință).

pocăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. pocăiáscă