POLIFONÍE, polilonii, s. f. Artă și știință a suprapunerii coordonate a mai multor linii melodice care se află în relații armonice, fără ca în ansamblu ele să-și piardă individualitatea melodică; p. restr. contrapunct. – Din fr. polyphonie.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
POLIFONÍE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ Muzică vocală contrapunctică. 2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
POLIFONÍE s. f. 1. arta și tehnica suprapunerii armonice a două sau a mai multor părți vocale ori instrumentale, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. 2. halucinație auditivă în perceperea mai multor voci inexistente. (< fr. polyphonie)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
POLIFONÍE s. v. contrapunct.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
polifoníe s. f., art. polifonía, g.-d. art. polifoníei; pl. polifoníi, art. polifoníile
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
POLIFONÍE ~i f. Tip de muzică bazat pe îmbinarea armonică a mai multor linii melodice (voci) în cadrul unei opere muzicale, fără a-și pierde individualitatea. [G.-D. polifoniei] /<fr. polyphonie
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink