PRÁXIS s. n. (Înv.) 1. Pricepere dobândită printr-o practică îndelungată; experiență, rutină. 2. Act, document. 3. Obicei, datină. [Var.: práxă s. f.] – Din ngr. práxis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PRÁXIS n. înv. 1) Pricepere dobândită printr-o practică îndelungată. 2) Document oficial care deservește un fapt; act. 3) Lege nescrisă consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei colectivități de oameni; obicei. /<ngr. práxis, lat. praxis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PRÁXIS s.n. (Fil.) Termen folosit uneori pentru a desemna categoria filozofică a practicii social-istorice; practică. [< gr. praxis – acțiune].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PRÁXIS s. n. 1. experiență, rutină. ◊ categoria filozofică a practicii social-istorice. 2. acțiune organizată în vederea unui anumit scop. (< engl., gr. praxis)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
práxis s. m. – 1. Practică, experiență. – 2. Document. – Var. praxă. Ngr. πράξις (Gáldi 235). Sec. XVIII. – Der. praxapostol, s. n. (carte care conține Faptele apostolilor), din ngr. πράξειςτῶν ’Aποστόλων, abreviat în praxiu, s. n., cf. Vasmer, Gr., 122.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
práxis s. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink