PROEMINÉNȚĂ, proeminențe, s. f. Faptul de a fi proeminent; (concr.) parte proeminentă a unui obiect, ridicătură, ieșitură. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminence.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PROEMINÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi proeminent. ♦ (Concr.) Ieșitură (în relief), ridicătură. [Pron. pro-e-. / cf. fr. proéminence].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PROEMINÉNȚĂ s. f. faptul de a fi proeminent. ◊ ieșitură (în relief), ridicătură. (< fr. proéminence)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
PROEMINÉNȚĂ s. 1. v. ieșitură. 2. v. protuberanță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
proeminénță s. f., g.-d. art. proeminénței; (părți proeminente) pl. proeminénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PROEMINÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter proeminent. 2) Parte proeminentă; ridicătură; protuberanță; convexitate. /<fr. proéminence
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink