PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PRONÚME1 s.n. v. prenume.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PRONÚME2 s.n. (Gram.) Parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, după fr. pronom)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
PRONÚME s. v. nume de botez, nume mic, prenume.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
pronúme (pronúme), s. n. – 1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
pronúme s. n., pl. pronúme
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PRONÚME ~ n. 1) gram. Parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce țin locul unor nume. 2) înv. reg. v. PRENUME. /<lat. pronomen, fr. pronom
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink