PROVIDÉNȚĂ s. f. (În concepțiile religioase) Înțelepciune supremă a divinității în conducerea lumii. ♦ (Art.) Divinitatea, dumnezeirea, Dumnezeu. ♦ Grijă, milă, îndurare ca atribute ale divinității. ♦ Fig. (Rar) Persoană sau împrejurare miraculoasă care contribuie la salvarea sau la fericirea cuiva. – Din lat. providentia, fr. providence.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PROVIDÉNȚĂ s.f. (În concepțiile religioase) Putere supremă a divinității în guvernarea lumii, puterea de a predetermina evenimentele spre binele oamenilor; Dumnezeu. ♦ Atribut al divinității; (p. ext.) sprijin, îndurare. ♦ (Fig.) Cel care contribuie prin ajutorul său la salvarea cuiva. [Cf. lat. providentia, it. provvidenza, fr. providence].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PROVIDÉNȚĂ s. f. 1. (în concepțiile religioase) putere supremă a divinității în guvernarea lumii, puterea de a predetermina evenimentele spre binele oamenilor. ◊ atribut al divinității; (p. ext.) sprijin, îndurare. 2. (fig.) cel care contribuie prin ajutorul său la salvarea cuiva. (< fr. providence, lat. providentia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
PROVIDÉNȚĂ s. (BIS.) 1. v. cer. 2. v. Dumnezeu.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
providénță (-țe), s. f. – Voință supremă, dumnezeire. – Var. înv. providenție. Lat. providentia (sec. XVIII). – Der. providențial, adj., din fr. providentiel.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
providénță s. f., g.-d. art. providénței
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PROVIDÉNȚĂ ~e f. 1) rel. Forță divină; divinitate; pronie; dumnezeire. 2) Concurs de împrejurări favorabile. 3) Persoană care favorizează salvarea sau fericirea cuiva. /<lat. providentia, fr. providence
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
*Providénța (Dumnezeu) s. propriu f., g.-d. Providénț ei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink