PROZOPOPÉE, prozopopei, s. f. Figură retorică prin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric. [Var.: prosopopée s. f.] – Din fr. prosopopée, lat. prosopopeia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PROZOPOPÉE s.f. Figură retorică prin care oratorul sau scriitorul se adresează lucrurilor neînsuflețite, unui absent sau unui mort ca și când ar fi de față, ori le face să vorbească prin expunerea lui ca niște ființe vii; personificare. [Pron. -pe-e, var. prosopopee s.f. / < fr. prosopopée, lat. prosopopoeia, cf. gr. prosopon – persoană, poiein – a face].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PROZOPOPÉE s. f. figură retorică prin care autorul se adresează lucrurilor neînsuflețite, unui absent sau unui mort. (< fr. prosopopée, lat. prospopeia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
prozopopée s. f., art. prozopopéea, g.-d. art. prozopopéii; pl. prozopopéi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PROZOPOPÉE ~i f. Procedeu de retorică constând în a pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un obiect personificat. [G.-D. prozopopeei] /<fr. prosopopée, lat. prosopopoeia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink