Dex pupăza

PUPĂZÁ vb. v. împăienjeni, încețosa, înnegura, păienjeni, pupăi, tulbura, voala.

pupăzá, pupăzéz, vb. I (reg.) 1. (în forma: pupăzi) a flecări, a pălăvrăgi. 2. (refl.) a se îmbăta. 3. (refl.) a sta ridicat, a sta în sus; a se cocoța. 4. (refl.) a se împopoțona, a se înzorzona. 5. (despre obiecte de îmbrăcăminte) a scurta prea mult. 6. (refl.; despre vedere) a se împăienjeni, a se voala; a se slăbi. 7. (refl.) a se strâmba, a se îngusta.

PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.

PÚPĂZĂ ~eze f. 1) Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc lung, subțire și puțin încovoiat, cu moț stufos și înalt (în evantai) pe cap și cu penaj divers colorat. 2) fig. Femeie fardată sau îmbrăcată țipător. 3) fig. fam. Persoană guralivă. 4) reg. Colac asemănător la formă cu o pasăre (sau cu un cuib de păsări). ◊ Colac peste ~ v. COLAC. [G.-D. pupezei] /cf. alb. pupëzë

PÚPĂZĂ s. 1. (ORNIT.; Upupa epops) (glumeț) cuc-armenesc. 2. (BOT.; Orobus vernus) (reg.) pupăgioară, pupezele (pl.), pupezoi.

PÚPĂZĂ s. v. cicatrice, cocotă, c***ă, femeie de stradă, gură, p*********ă, semn, t***ă, urmă.

púpăză (púpeze), s. f. – 1. Pasăre migratoare (Upupa epops). – 2. Colac în formă de cuib. – 3. Specie de măzăriche (Orobus vernus). – 4. Ciocan de cioplitor. – 5. (Olt.) Cicatrice. – 6. (Olt.) Semnul dogarilor. – 7. Femeie fandosită, sclivisită. – 8. (Arg.) P*********ă. – Mr. pupăză, megl. pupcă, pupează. De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupcă) și care este o var. a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moțul său (cf. alb. pupë „moț”, pupui „cocoașă” și fr. huppe „moț” și „pupăză”), cît și pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ἔποψ, lat. upupa, fr. huppe și pupăi „a cînta pupăza”, pupui „a pupăi”. Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfîrlează, bogză ‹ boaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că suf. indică un împrumut din alb. (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der. din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ποπάς, -άδος, fără prea multă probabilitate. – Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans., despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupŭza (Capidan, Raporturile, 218), și probabil alb.

púpăză s. f., g.-d. art. púpezei; pl. púpeze