Dex rezonanță

REZONÁNȚĂ, rezonanțe, s. f. 1. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a intensifica și a prelungi sunetele; răsunet. 2. Stare de v******e în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie v******ei corpului sau a sistemului. ◊ Cutie de rezonanță = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice sunete. 3. (Med.) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de fond ale acțiunilor prin relații verbale, de obicei făcute după asonanță, rimă sau localizare în timp sau spațiu. – Din fr. résonance.

REZONÁNȚĂ s.f. 1. Fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acțiunea unei forțe aplicate la intervale regulate. ♦ Proprietate a unor corpuri, a unor încăperi etc. de a întări și prelungi sunetele. ◊ Cutie de rezonanță = cutie care produce rezonanța unui instrument cu coarde. 2. Creștere puternică a secțiunii eficace a unei reacții nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. Teoria rezonanței = concepție reprezentând o dezvoltare a teoriei mezomeriei, care stabilește, cu ajutorul unor metode ale mecanicii cuantice, structura particulelor chimice. 4. Ecou, răspuns, rezultat. [Cf. lat. resonantia, fr. résonance, it. risonanza].

REZONÁNȚĂ s. f. 1. fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acțiunea unei forțe aplicate la intervale regulate; proprietate a unor corpuri sau încăperi de a întări și prelungi sunetele. ♦ cutie de ~ = cutie care produce rezonanța unui instrument cu coarde. 2. creștere puternică a secțiunii eficace a unei reacții nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. (chim.) teorie a mezomeriei, potrivit căreia structura reală a unei particule chimice este un fenomen dinamic ce presupune un tip special de mișcare oscilatorie a electronilor de valență. 4. (fig.) ecou, rezultat, răsunet. 5. (lingv.) timbru (II). (< fr. résonance)

REZONÁNȚĂ s. răsunet, sonoritate, timbru, ton. (~ unui flaut.)

REZONÁNȚĂ s. v. răsunet.

rezonánță s. f., g.-d. art. rezonánței; pl. rezonánțe

REZONÁNȚĂ ~e f. 1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica și de a prelungi sunetele. Cutie de ~. 2) fiz. Fenomen de apariție a oscilațiilor sub acțiunea altor oscilații de (aproape) aceeași frecvență. ~ mecanică. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; răsunet; ecou. /<fr. résonnance