SAXÓN, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Saxonii sau care era originară de acolo; (la m. pl.) uniune de triburi germane care locuia în vechea Saxonie. 2. Adj. Care aparține vechii Saxonii sau Saxonilor (1), privitor la Saxonia sau la saxoni, originar din Saxonia. – Din fr. saxon.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
saxón s. m., adj. m., pl. saxóni; f. sg. saxónă, g.-d. art. saxónei, pl. saxóne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
SAXÓN1 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Saxoniei sau este originară din Saxonia. /<fr. saxon
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SAXÓN2 ~ă (~i, ~e) Care aparține Saxoniei sau populației ei; din Saxonia. /<fr. saxon
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SAXÓNI (‹ cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
SAXONILOR, Ducatul ~, ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condițiile împărțirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?-866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (912-1024) și împărați (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formațiuni statale a fost ducele Otto I (936-961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 1951) și împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruință asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmași au cârmuit aici până în 1106. Încercării regelui german Henric IV de Franconia (1056-1106) de a îngrădi libertățile s. și de a transforma ducatul în domeniu regal, țăranii și seniorii din Saxonia și Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condițiile răsculaților prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). În 1180, după ce puternicul duce Henric III Leul (1142-1180) a fost înfrânt și depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard III (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărțit în Saxonia – Lauenburg (ținutul dintre cursul inferior al Waserului și cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) și Saxonia-Wittenberg (ținutul din partea dreaptă a cursului mijlociu al Elbei, cu centrul în Wittenberg). În 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink