Dex scâncit

SCÂNCÍT¹ s. n. Faptul de a (se) scânci; scânceală; p. ext. scâncet. – V. scânci.

SCÂNCÍT², -Ă, scânciți, -te, adj. 1. (Mai ales despre copii) Care scâncește. 2. (Despre sunete, glas etc) Tânguitor, jalnic. – V. scânci.

SCÂNCÍT adj. 1. jalnic, plângăreț, plângător, tânguitor, trist, (rar) scâncitor. (Cu glas ~.) 2. v. plângăcios.

SCÂNCÍT s. scâncet, (rar) scânceală, scâncitură. (~ul copilului.)

scâncít s. n.

SCÂNCÍ, scâncesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦ intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din sl. skyčati.

A SCÂNCÍ ~ésc intranz. 1) (mai ales despre copii) A plânge prefăcut, fără lacrimi, cu glas înăbușit. 2) (despre câini) A scoate repetat sunete ascuțite și jalnice; a scheuna. 3) (despre unele animale) A geme tânguitor. /<sl. skyțati

SCÂNCÍ vb. 1. (înv. și reg.) a (se) scrivi, (prin Munt.) a schercăni, (prin Olt. și Munt.) a (se) scârciumi, (peior.) a (se) smiorcăi, (reg. peior.) a (se) smârci, a (se) smârcâi, (glumeț) a orăcăi. (Un sugar care ~.) 2. v. smiorcăi.

scîncí (-césc, -ít), vb. – 1. A se smiorcăi, a geme, a se tîngui. – 2. A lătra. – Var. schinci, înv. scîncez. Trans. ocînci, Munt. schincăni. Creație expresivă. Der. din sl. skučati „a lătra” (Cihac, II, 329; Șeineanu, Chien, 239; Tiktin), cf. pol. skuczác „a geme”, este dificilă semantic și nu pare posibilă în ce privește fonetismul. – Der. scîncet, s. n. (geamăt; tînguit); scînceală, s. f. (scîncet).

scâncí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scâncésc, imperf. 3 sg. scânceá; conj. prez. 3 sg. și pl. scânceáscă