SELÉNIU s. m. Element chimic, metaloid negru-cenușiu care se găsește în natură în combinație cu sulful și care se întrebuințează în industria sticlei, a ceramicii și la fabricarea celulelor fotoelectrice. [Var.: selénium s. n.] – Din fr. sélénium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SELÉNIU n. Metaloid solid negru-cenușiu, asemănător cu sulful, întrebuințat în industria sticlei, la vulcanizarea cauciucului etc. /<fr. sélénium
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SELÉNIU s.n. Metaloid negru-cenușiu, cu proprietăți chimice asemănătoare cu ale sulfului. [Pron. -niu, var. selenium s.n. / < fr. sélénium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
SELÉNIU s. n. metaloid negru-cenușiu, cu proprietăți chimice asemănătoare cu ale sulfului. (< fr. sélénium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
SELÉNIU s. seleniu cenușiu v. seleniu metalic; seleniu metalic = seleniu cenușiu.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
seléniu s. n. [-niu pron. -niu], art. seléniul; simb. Se
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
SELÉNIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Selene „luna”) s. n. Element chimic (Se; nr. at. 34, m. at. 78,96) negru-cenușiu din grupa a VI-a a sistemului periodic. Se găsește în natură în combinație cu sulful. Se întrebuințează în industria sticlei, a ceramicii și la fabricarea celulelor fotoelectrice. Descoperit și izolat (1817) de J.J. Berzelius, împreună cu chimistul suedez J.G. Gahn (1745-1818), în reziduurile preparării acidului sulfuric.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink