SFÁRĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SFÁRĂ f. Fum cu miros specific provenit din arderea grăsimilor sau a cărnii. ◊ A da ~ în țară a da de știre; a vesti. /<sl. skvara
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
sfáră2, sfáre, s.f. (înv.) sfadă, ceartă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
sfáră s. f. – Ceartă, gîlceavă, altercație. Sl. svara (Tiktin). S*x. XVI, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
sfáră s. f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
sfáră s. f., pl. sfáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink