Dex smiorcăit

SMIORCĂÍT², -Ă, smiorcăiți, -te, adj. Plângăreț, scâncit. – V. smiorcăi.

SMIORCĂIT¹ s. n. Faptul de a (se) smiorcăi; zgomot specific produs de cel care (se) smiorcăie; smiorcăială, smârcâială, smârcâit¹. – V. smiorcăi.

SMIORCĂÍT adj. 1. plângăcios, plângăreț, scâncit, văicăreț, (rar) plângaci, văităreț, văitător, (fam.) bâzâit. (Ce copil ~!) 2. miorlăit, miorlăitor, plângăreț. (Un glas ~.)

SMIORCĂÍT s. v. scâncet.

smiorcăít s. n., pl. smiorcăíturi

SMIORCĂÍ, smiorcăi, smiórcăi, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Intranz. A trage (în mod repetat) aerul pe nas (din cauza plânsului, a unui tic nervos etc.), producând un zgomot caracteristic. 2. Intranz. și refl. A plânge (alintat și prefăcut) sau a se preface că plânge; a scânci. – Cf. smârcâi.

A SE SMIORCĂÍ mă smiórcăi intranz. A plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas; a se sclifosi. /smiorc + suf. ~ăi

A SMIORCĂÍ smiórcăi intranz. A trage întruna aerul pe nas (mai ales în timpul plânsului), producând un sunet caracteristic. /smiorc + suf. ~ăi

SMIORCĂÍ vb. 1. a (se) miorcăi, a plânge, (glumeț) a (se) miorlăi, a orăcăi. (Copilul s-a ~ toată ziua.) 2. a se lamenta, a (se) scânci, a se sclifosi. (Nu te mai ~ atâta!) 3. (reg.) a sfârcâi, a smârcâi. (~ pe nas.)

SMIORCĂÍ vb. v. scânci.

smiorcăí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. smiórcăi, 3 sg. și pl. smiórcăie, imperf. 3 sg. smiorcaiá