Dex spuză

SPÚZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jeratic). ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a încerca să-și creeze un avantaj, să profite de ceva (pe seama altuia). 2. Fig. Număr foarte mare, mulțime, droaie, grămadă; spuzeală. – Lat. *spudia (= spodium).

SPÚZĂ s. (reg.) șperlă. (~ din sobă.)

SPÚZĂ s. v. mulțime, potop, puzderie, sumedenie.

spúză (-ze), s. f. – 1. Cenușă fierbinte. – 2. Gîlmă, umflătură, erupție. – 3. Mulțime, droaie, infinitate. – Mr., megl. spuză, megl. spruză. Origine incertă. Der. din lat. spodium ‹ gr. σπόδιον, aproape general acceptată (Philippide, Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan, Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăți fonetice. Trecerea lui o › u a fost explicată insuficient, prin influența lui prună (Romansky, Jb., XVI, 129) sau printr-o formă ionică σπούδιον (Diculescu, Elementele, 420 și 427). Legătura cu alb. špuzë este evidentă; dar s rom. nu poate proveni din š alb., în vreme ce contrariul ar fi posibil. Graur, BL, V, 114, combate etimonul lat., bazat pe megl. spruză; dar nu e sigur că r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin îl găsea obscur sematic, se explică pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin și alături de el majoritatea dicționarelor, deși este curent în Munt., și în ciuda der. Der. spuzi, vb. refl. (a avea o erupție, a se umple de bubulițe); spuzeală, s. f. (erupție; mulțime, cantitate infinită); spuzime, s. f. (înv., mulțime). Din rom. provin bg. și rut. spuza (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 409; Romansky 129; Capidan, Raporturile, 212).

spúză s. f., g.-d. art. spúzei; pl. spúze

SPÚZĂ ~e f. 1) Cenușă fierbinte, alburie și fină, care se formează pe suprafața jăraticului, acoperindu-l. 2) pop. Grup de bubulițe ce apar pe buze sau în jurul gurii. 3) fig. Cantitate mare de elemente, adunate la un loc. ◊ Câtă pulbere și ~ mulțime mare. [G.-D. spuzei] /<lat. spudia