STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STRIGĂTÚRĂ s. chiuit, chiuitură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. si Maram.) horă. (~ la joc.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
STRIGĂTÚRĂ s. v. răcnet, strigăt, țipăt, urlet, zbierătură, zbieret.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
strigătúră s. f., g.-d. art. strigătúrii; pl. strigătúri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STRIGĂTÚRĂ ~i f. Scurtă poezie populară, compusă din două sau din mai multe versuri, care se rostește în timpul unor jocuri populare. /a striga + suf. ~ătură
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink