STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi. 2. S. m. și f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoții lor; străbunic (1), răzbunic, strămoș (2). 3. S. m. și f. Strămoș (1). – Stră- + bun.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STRĂBÚN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoșesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moșia ~.) 2. s. pl. părinți (pl.), strămoși (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoș, (înv.) protopă-rinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; f. sg. străbúnă, pl. străbúne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STRĂBÚN1 ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care aparține generațiilor precedente; privitor la generațiile precedente; din vremuri foarte îndepărtate; strămoșesc; străvechi. Glie ~ă. /stră- + bun
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink