Dex sublima

SUBLIMÁ, sublimez, vb. I. 1. Intranz. (Despre corpuri chimice) A trece (prin încălzire) din starea solidă direct în stare gazoasă, fără a mai trece prin starea lichidă. ♦ A trece dintr-o stare cristalină în stare de vapori și apoi din nou în stare de cristale, prin condensarea vaporilor. 2. Refl., tranz. și intranz. A (se) transpune pe un plan superior, în sentimente superioare. ♦ Fig. A (se) purifica, a (se) rafina. – Din fr. sublimer.

SUBLIMÁ vb. I. intr. 1. (Despre substanțe) A trece din stare solidă direct în stare gazoasă. 2. A curăța de orice amestec impur sau străin. 3. (Despre instincte, pasiuni) A transforma într-un sentiment superior; a ridica până la sublim. [< fr. sublimer].

SUBLIMÁ vb. I. intr. 1. (despre substanțe) a trece din stare solidă direct în stare de vapori. 2. a curăța de orice amestec impur sau străin. ◊ (psihan.) a deplasa energia izvorâtă din porniri instinctuale și egoiste spre atingerea unor scopuri altruiste și spirituale. II. refl., tr., intr. a (se) transpunse pe un plan superior, în sentimente superioare. ◊ (fig.) a (se) purifica, a se rafina. (< fr. sublimer, lat. sublimare)

sublimá vb. (sil. -bli-), ind. prez. 1 sg. subliméz, 3 sg. și pl. sublimeáză

SUBLÍM, -Ă, sublimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se ridică sau se află la o mare înălțime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvârșire, de frumusețe; măreț, superb, înălțător, minunat. Sublima Poartă = guvernul sultanului în vechiul Imperiu Otoman; Poarta Otomană. 2. S. n. Forma cea mai înaltă a perfecțiunii (în estetică, artă); desăvârșire. – Din fr. sublime.

A SUBLIMÁ ~éz 1. intranz. (despre substanțe) A trece din stare solidă direct în stare gazoasă (evitând starea lichidă). 2. tranz. fig. entimente, pasiuni) A ridica până la sublim. [Sil. su-bli-] /<fr. sublimer

SUBLÍM¹ n. Formă superioară a perfecțiunii, a desăvârșirii. [Sil. su-blim] /<fr. sublime

SUBLÍM² ~ă (~i, ~e) Care se caracterizează prin cel mai înalt grad de desăvârșire într-o ierarhie de valori; divin; înălțător. Muzică ~ă. /<fr. sublime

SUBLÍM, -Ă adj. Aflat la un înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire morală sau intelectuală; superb, înălțător. ♦ De o perfecțiune, de o frumusețe neîntrecută. // s.n. Forma cea mai înaltă a perfecțiunii. [Cf. fr., it. sublime, lat. sublimis – ridicat].

SUBLÍM, -Ă I. adj. aflat la un înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire morală sau intelectuală; superb, înălțător. ◊ de o perfecțiune, de o frumusețe neîntrecută. II. s.n. categorie a esteticii, care exprimă însușirea unor obiecte sau procese de o amploare neobișnuită, a unor acte umane de excepțională noblețe morală, capabile să provoace un sentiment de elevație, uimire și admirație; forma cea mai înaltă a perfecțiunii. (< fr. sublime, lat. sublimis)

SUBLÍM adj., s. 1. adj. desăvârșit, excepțional, extraordinar, formidabil, ideal, magistral, minunat, perfect, splendid, superb, (înv.) săvârșit. (O interpretare ~.) 2. s. desăvârșire, perfecțiune. (~ul este o categorie estetică.)

SUBLIMAT COROSÍV s. (CHIM.) clorură mercurică, (pop.) săricică.

Sublim ≠ banal, grotesc, infam

sublím adj. m. (sil. -blim), pl. sublími; f. sg. sublímă, pl. sublíme

sublím s. n. (sil. -blim)

Sublíma Poártă s. pr. f. (sil. -bli-)