SURCEÁ, -ÍCĂ, surcele, s. f. Așchie care sare când se cioplește sau când se taie un lemn, surcel; p. ext. vreasc, gătej, bețișor. – Refăcut din surcele (pl. lui surcel).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SURCEÁ s. 1. așchie, surcică, țandără, (pop.) zburătură, (reg.) puzderie, sfarghie, (Transilv.) salcă, (prin vestul Transilv.) sălângă, (Transilv.) scărâmbă, (prin Bucov.) sclepniță, (Transilv. și Mold.) scoarță, (înv.) oțapoc. (Sare o ~ de la tăiatul lemnelor.) 2. (mai ales la pl.) v. vreasc.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
surceá (-éle), s. f. – Așchie, vreasc, gătej. – Var. surcel. Mr. surțel, surțeao, megl. surțǫl. Lat. surcellus, var. vulgară a lui surcŭlus „creangă” (Cihac, I, 271; Koerting 9280; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu 1699; Iordan, Dift., 134; REW 8472), păstrat și în it. din N sursel, sciorscel (Battisti, V, 3556). Rezultatul normal este surcel, de la al cărui pl. s-a format sing. actual. – Der. surceli, vb. (a tăia lemne, a strînge surcele).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
SURCÉLE s. pl. v. minciună, minciunea, minciunică, scovardă, uscățea, uscățică.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
surceá/surcícă s. f., g.-d. art. surcélei; pl. surcéle
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink