TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
TIMÁR s. v. argăsitor, tăbăcar.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
timár (tăbăcar) s. m., pl. timári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
timár (lot de pământ) s. n., pl. timáruri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink