Dex întrebare

ÎNTREBÁRE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării = semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦ Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. întreba.

ÎNTREBÁRE s. 1. (rar) interogație, (înv.) întrebă-ciune. (Semn de ~.) 2. chestiune. (A răspuns bine la prima ~.)

Întrebare ≠ răspuns

întrebáre s. f., g.-d. art. întrebării; pl. întrebări

ÎNTREBÁ, întréb, vb. I. 1. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) pune întrebări, în scopul de a afla un răspuns. ◊ Expr. (Tranz.) Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult. 2. Tranz. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) vești sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ◊ Expr. (Tranz.) A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din răspunsuri, nivelul cunoștințelor; a chestiona, a examina. – Lat. *interroguare (= interrogare).

A ÎNTREBÁ întréb 1. tranz. 1) (persoane) A determina să dea un răspuns; a chestiona; a interoga. ◊ Întreabă-mă să te întreb se spune, când ți se cere o informație despre ceva ce nu cunoști nici tu. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ◊ ~ de cineva a cere permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu insistență; a căuta. Cărțile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-tre-] /<lat. interroguare

ÎNTREBÁRE ~ări f. 1) v. A ÎNTREBA. 2) Vorbire adresată cuiva cu scopul de a căpăta un răspuns; adresare care cere răspuns. A pune cuiva o ~. ◊ ~area n-are supărare (sau ~area vină n-are) se spune pentru a sublinia că nu este rău să întrebi dacă te îndoiești de ceva. Semnul ~ării semnul „?” care se pune la sfârșitul propozițiilor interogative. 3) rar Temă sau împrejurare care preocupă pe cineva și necesită atenție; chestiune; problemă. /v. a întreba

ÎNTREBÁ vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. v. asculta. 3. v. consulta.

ÎNTREBÁ vb. v. căuta, cere, vinde.

PUNCT DE ÎNTREBÁRE s. v. semnul întrebării.

A întreba ≠ a răspunde

întrebá (întréb, întrebát), vb. – 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. – 2. A cerceta, a examina. – 3. A cere informații, lămuriri despre, a se interesa. – Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Pușcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogare (sec. XIX). Rezultatul g › b, care apare și în lingua › limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat. *interguāre (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziție nu pare întemeiată. – Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s. f. (acțiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s. f. (înv., întrebare, cercetare).

întrebá vb., ind. prez. 1 sg. întréb, 3 sg. și pl. întreábă