Dex î́nsă

ÎNSĂ Conj. 1. (Adversativ, leagă două propoziții sau două părți de propoziție) Cu toate acestea, totuși, dar. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. – Lat. ipsa.

ÎNSĂ conj. (exprimă un raport adversativ și leagă părți de propoziție, propoziții sau fraze) Dar. El lucrează încet, însă bine. /<lat. ipsa

ÎNSĂ conj. 1. v. dar. 2. v. ci. 3. dar, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești bună la suflet, ~ nu mă prea iubești.)

î́nsă conjcț.

ÎNS, ÎNSĂ, înși, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele. – Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).

îns (î́nsă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

dintr-î́nsul prep. + pr.

î́nsul pr. m., pl. î́nșii; f. sg. î́nsa, pl. î́nsele

într-î́nsul prep. + pr.