ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc; fig. susur, freamăt, șopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din șopti (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȘOÁPTĂ s. 1. șușoteală, șușotit, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude o ~ nedeslușită de glasuri.) 2. v. calomniere. 3. v. foșnet. 4. v. clipocit.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Șoaptă ≠ strigăt, țipăt
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
șoáptă s. f., g.-d. art. șoáptei; pl. șoápte
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ȘOÁPTĂ ~e f. 1) Vorbire rostită cu voce înceată. 2) fig. Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene ale naturii (frunze, izvoare etc.); freamăt; murmur. ~a pădurii. 3) la pl. Vorbe răuvoitoare; bârfeli. /v. a șopti
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink