ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Sculă în formă de daltă boantă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȘTEMUITÓR s. n. daltă cu vârful bont, folosită pentru ștemuire. (< ștemui + -tor)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ștemuitór (persoană) s. m. (sil.-mu-i-), pl. ștemuitóri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ștemuitór (instrument) s. n. (sil. -mu-i-), pl. ștemuitoáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ȘTEMUITÓR1 ~oáre n. Unealtă în for-mă de daltă, folosită la ștemuire. [Sil. -mu-i-] /a ștemui + suf. ~tor
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ȘTEMUITÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Muncitor specializat în operații de ștemuire. [Sil. -mu-i-] /a ștemui + suf. ~tor
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ștemuitoáre s. f. (sil. -mu-i-), g.-d. art. ștemuitoárei; pl. ștemuitoáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink