ȘÚCĂR s. n., s. m. v. șucar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
șúcăr s. n. – (Arg.) Scandal, ceartă, intrigă. – Var. șuhăr. Germ. Schacher „comerț cu vechituri, pungășie”; rezultatul a › u indică o intervenție a limbii idiș (Iordan, Stilistica limbii române, București 1944, 373). Pentru rezultatul ch › c, cf. dubletul șahăr-mahăr (var. ciacăr-macăr), în expresia a umbla cu șahăr-mahăr „a înșela” din germ. schachern „a face trafic” și machen „a face”, cf. pol. szachermacher (Tiktin; Iordan, ZRPh., LIV, 370; Iordan, BF, IV, 197). Der. din țig. šuklar- „a înăcri” (Vasiliu, GS, VII, 126; Juilland 174-6) pare mai puțin probabilă. Der. șucări, vb. (a observa, a remarca; a vorbi, a discuta; a înfrumuseța; a prospera; a face spic; a se îmbogăți; a face tărăboi; a fura, a se descurca), se folosește de obicei numai ca Arg. ca verb paspartu, datorită desigur sensului său primitiv de „a face trafic”, cf. fr. trafiquer „a face” și s-a contaminat parțial cu șucar „drăguț”; șufări, vb. (a fura).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink