AMÓNIU s. n. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Din fr. ammonium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
AMÓNIU n. Radical monovalent care, în compuși, se comportă ca un metal alcalin, formând săruri de amoniu. [Sil. -niu] /<fr., lat. ammonium
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
AMÓNIU s.n. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă și care, în combinațiile sale, se comportă ca un metal alcalin. [Pron. -niu. / < fr. ammonium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
AMÓNIU s. n. radical cu proprietăți de metal monovalent, din compunerea sărurilor amoniacale. (< fr. ammonium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
AMÓNIU s. n. sg. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Fr. ammonium.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
amóniu s. n. [-niu pron. -niu], art. amóniul
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
amóniŭ n. (d. amoniac). Chim. Combinațiune de azot și idrogen [!] (Az H4) care are toate proprietățile unuĭ metal. Există în amalgamă cu mercuru. Clorură de amoniŭ, țipirig.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink