ciritéi s. m. – Tufiș, desiș, teren despădurit. – Var. ceretei, ceretel. Rut. (o)čeret „stufăriș” (Skok 64; DAR). Nu este probabilă ipoteza lui Cihac, II, 491, bazată pe mag. cserje, de la cser „stejar”. – Der. citirișcă, s. f. (tufiș), cu metateză (DAR).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ciritéĭ și (vechĭ) ceretéĭ n., pl. urĭ și eĭe (V. ciritel). Secĭ, desiș, tufăriș. – În nord și ciritiș. V. rădĭ și sihlă.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CIRITÉL, ciritei, s. m. (Reg.) Tufiș de copăcei; (la pl.) copăcei care formează un desiș (în pădure). – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CIRITÉL ~i m. 1) Desiș de arbuști sau de copaci. 2) la pl. Arbuști sau copaci care alcătuiesc un desiș. /ceret + suf. ~el
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CIRITÉL s. v. cununiță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ciritél s. m., pl. ciritéi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ciritél m., pl. eĭ (cp. cu ceret și cu ung. cserje, tufă). Nord. Tufă, tufiș.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink