Dex musti

MUSTÍ, pers. 3 mustește, vb. IV. 1. (Despre lichide) A se ivi (din abundență), a ieși la suprafață. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. – Din must.

MUSTÍ vb. 1. a mustui, (reg.) a mujdi. (A ~ strugurii.) 2. a zemui. (Brânza de vacă proaspătă ~.) 3. (reg.) a bușni, a chifti, a smârci. (Apa ~ din sol.)

MUSTÍ vb. v. curge, puroia, supura.

mustí vb., ind. prez. 3 sg. mustéște, imperf. 3 sg. musteá; conj. prez. 3 sg. și pl. musteáscă

MUȘCÁ, mușc, vb. I. l. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

A MUSTÍ ~éște intranz. 1) (despre lichide) A ieși în cantitate mare la suprafață dintr-o materie îmbibată; a apărea la suprafață din abundență. 2) (despre materii, corpuri etc.) A fi îmbibat până la refuz cu un lichid (care la apăsare iese la suprafață); a fi suprasaturat cu un lichid. 3) A conține mult must, multă sevă. /Din must

A MUȘCÁ mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). ◊ A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.

MUȘCÁ vb. 1. (reg.) a încolți. (L-a ~ un câine.) 2. a înțepa.

MUȘCÁ vb. v. ațâța, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.

mușcá (múșc, mușcát), vb. – A apuca cu dinții. – Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre ‹ mutῑre „a mormăi”, formații paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură, s. f.; remușcare, s. f. (căință) format după fr. remords.

mușcá vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 sg. múșcă; conj. prez. 3 sg. și pl. múște