SPÍCUL, spicule, s. n. (Bot.; astăzi rar) Spiculeț (2). [Acc. și: spicúl. – Pl. și: (m.) spículi] – Din lat. spiculum, fr. spicule.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SPICÚL s.m. 1. Spicușor, spiculeț. 2. Corpuscul silicios sau calcaros care intră în componența scheletului spongierilor. [< fr. spicule, cf. lat. spiculum – ac].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
SPÍCUL s. m. 1. spicușor, spiculeț. 2. os mic în formă de spic; fragment de os. 3. corpuscul silicios sau calcaros care intră în componența scheletului spongierilor. (< fr. spicule)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
SPÍCUL s. v. lance, spiculeț, spicușor, suliță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
spícul s. m., pl. spículi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare), din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SPIC ~ce n. 1) Inflorescență caracteristică gramineelor, alcătuită din mai multe flori mici dispuse pe o axă centrală. ◊ A da în ~ a începe să formeze spicul, să se apropie de maturizare. ~ de zăpadă fulg de zăpadă rătăcit printre picăturile de ploaie. 2) Vârf al firelor de păr mai lungi din blana unor animale (având și o culoare mai deschisă sau mai închisă decât a blănii). 3) Partea cea mai înaltă a unui deal, a unui munte sau a unui acoperiș. /<lat. spicum
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SPIC s. v. creastă, creștet, culme, pisc, vârf.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
spic (-ce), s. n. – 1. Inflorescență a plantelor graminee. – 2. Vîrf, pisc, parte înaltă. – Mr. schic, megl. spic. Lat. spῑcum (Pușcariu 1617; REW 8148), cf. it. spigo, prov. espic, fr. épi, sp. espiga. – Der. spicui, vb. (a face spice; a aduna spice; a extrage, a culege); spicuitor, s. m. (persoană care spicuiește); înspica, vb. refl. (a da în spic; a crește plantele; a-i da mustața; a i se face părul măciucă).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
spic s. n., pl. spíce
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink